Duminica trecută am stat aproape toată ziua cu ochii holbaţi pe realitatea. Aşteptam momentul potrivit pentru a putea să merg la vot fără să stau la cozi infernale care oricum mi-au părut din altă lume. Fiind din provincie, fără reşedinţă oficială în capitală legea spune că trebuie să votez într-o secţie de votare specială pe o listă specială etc. Aşa votam şi când am stat în cţa în facultate…
Ies din casă la 17.30. Prima încercare: secţia de la gară. Nici o şansă. Un cordon de poliţie înconjura un alt cordon nesfârşit de oameni care vroiau să tragă cu ştampila şi într-un tîrziu probabil cu puşca dacă li s-ar fi oferit această şansa. Coada nu se mişca. Cam la 10 minute mai că ieşea vreunul intrând cu dificultate altul…
A doua încercare, secţia de la şcoala generală nr. 1 din Piaţa sfinţii voievozi. Mai rău. COADA ERA DUBLĂ, TRIPLĂ!
A treia incercare: Facultatea de drept. Aici haosul era total. Un ocean de tineri care doreau să voteze un viitor mai bun sau măcar iluzia unuia.
N-au avut nici o şansă. N-am avut nici o şansă! Păcat de prezenţa atât de mare înregistrată la aceste alegeri. Poate rezultatul ar fi fost altfel pentru turul 2.
Dar vorba aia: ca la noi la nimeni! Când prezenţa la vot din alţi ani a fost scăzută s-a acuzat vehement lipsa de spirit civic. Acum iată, spiritul a fost mai prezent ca niciodată şi totuşi nu i s-a permis să participe fizic. Mă întreb cum va fi în turul doi, va mai ieşi lumea la vot cu acelaşi spirit? Mă îndoiesc…iar eu din acest moment am renunţat să mai cred în speranţa unei schimbări!!!
acum câţiva ani se întindea în patul cu arcuri cuprinzându-mi corpul obosit şi nu mă mai auzeam nici măcar pe mine spunându-i un cuvânt pentru că liniştea ţiuia asurzitor în urechile mele timpul amorţise iar moartea era prea banală respiram lumea prin plămânii ei atât de calm şi îmi plăcea frigul ce intra în ea goală pe cearşaful alb degetele ei îmi atingeau dimineaţa venele prin rouă gângănii şi frunze ceaţa era un fum încolăcit de tigară care ieşea din pământul negru şi umed din grădina scării pământul acela jur că ne chema din ce în ce mai nerăbdător să ne înghită să fim impreună pentru totdeauna încearcă să dormi îmi spunea când eu o vroiam din nou şi din nou de multă vreme am uitat toată această poveste a noastră şi m-am obişnuit cu venele mele singure ea s-a căsătorit şi aşteaptă un copil îşi va clădi probabil fericirea într-o casă cu gard alb şi mansardă la etaj cu ieşire pe vreo stradă comunală oamenii îi vor privi ţinându-se de mână iar câinele lor Mara va lătra alergând prin curte jucându-se cu Clara ce se va naşte nu peste mult timp.
(Un text simpatic din carţulia de la Editura ART, Noile Mitologii…în care găsesc 2 cuvinte cheie Libertatea şi secretul, două dintre senzaţiile pe care lumea modernă le-a cam pierdut din păcate.)
După ce Dumnezeu a murit, omul s-a crezut pierdut, din fericire, datorită ghidării prin satelit, el şi-a putut regăsi drumul. Această invenţie, inişial rezervată şoferilor, există acum şi pe ecran portabil. Din ce in ce mai mulţi trecători umblă cu o cutie mică şi neagră care le dă tot felul de ordine vocale din buzunarul pardesiului: mergi 300 de metri, apoi faci la stânga! Vocea monocordă a maşinii nu e bine-crescută (nu spune nici te rog, nici merci), dar bietul om rătăcit se supune docil la toate ordinele ei precise, ştie că ea deţine adevărul. Ştie că această cutie GPS trimite un semnal la mii de kilometri deasupra capului, că semnalul ăi indică poziţia la centimetruşi, drept urmare, un ecran îi va arăta pe o hartă rutieră calea pe care s-o urmeze. Dar nu-şi dă seama de amploarea acestei revoluţii. Mii de ani, omul a fost nevoit să-şi găsească drumul cu ajutorul unor necunoscuţi: era o treabă umilitoare, câteodată chiar ridicolă, dar astfel îşi făcea noi prieteni şi vizita locuri neaşteptate. Rătăcindu-se, pornea să descopere noi orizonturi şi populaţii exotice, cum li s-a întâmplat lui Cristofor Columb sau lui Claude Levi-Strauss. Acum ştie încotro să meargă şi nu mai vorbeşte cu nimeni, nicăieri, cât e lumea de mare, nici măcar la colţul străzii. Este cartografiat, asigurat, protejat. Dacă ar vrea să se rătăcească, ar fi de ajuns să oprească GPS-ul (sau să aştepte să se descarce bateria), dar n-are nici un chef de aşa ceva. Omul contemporan crede că a scăpat de o constrângere: de fapt constrângerea se numea Libertate. Căci satelitul este totodată un instrument de supraveghere. Datorită GPS-ului, ştim în ce loc ne aflăm, dar nu ştim numai noi. De fiecare dată când îşi deschide telefonul mobil sau GPS-ul, omul nu se mai poate ascunde. Se pomeneşte cu misile, cu poliţia sau cu propria nevastă. Odată cu plăcerea de a hoinări, am mai pierdut şi alt lux: Secretul.
Trec în fiecare zi
pe langă cimitirul evreiesc.
Când
mă uit la sinagogă
de fiecare dată spun în gândul meu:
mai bine
eram un evreu!
La scara blocului mă întîmpină pisica Miţţi
Nici acum nu am aflat cine este pisica Miţţi!
cu colier la gâtul ei negru cu ochii verzi şi mari
scumpă Miţţi elegant te mişti tu toată neagră
şi miauni ca o femeie devotată-n
patul vreunui bărbat însurat
poate
esti femeia în corp de pisică scumpă miţţi
elegant te mişti tu toată neagră mlădiind din coadă
şi cînd mă uit prelung la tine ca un mare bou ce sunt
cât de departe mă duce apoi visul
când trăiesc ca un motan
fără planuri şi ambiţuri
ca o tristeţe provincială ce nu mai pleacă
dar uneori nici nu mai vine.
(se dedică lui Ovia şi Cosmin şi nu în ultimul rînd
chiar mie)
După 4,3,2 deja arhicunoscut …uşor, uşor comunismul se diluează, cum spunea Mircea Dinescu … “acum ar trebui să ne îndreptăm spre un proces al capitalismului“.
Filmele despre comunism se încheie aici într-o cheie veselă cu Cristian Mungiu - Amintiri din epoca de aur 1 şi 2.
Câteva momente de la premieră aici
PAVEL DORU MUGUR – PSihoNautica.
Scriitorul 
este stabilit de ceva ani în state fiind de profesie medic oncolog. Debutul său stă “la graniţa dintre literatură, fizică, filozofie, ştiinţe cognitive, antropologie şi experiment lingvistic, Psihonautica — o noutate absolută în literatura română — realizează cu măiestrie trecerea de la textura microscopică a viselor la nivelul realităţii tangibile. Într-o viziune ce integrează tehnologia şi biologicul, volumul de faţă reprezintă o călătorie la limita umanului, punând în scenă, printre altele, accelerarea minţii (Psihonautul), tentaţia schizoidă (Sindromul Pessoa) sau presiunea interioară de a sparge barierele cunoaşterii prin descoperirea unei noi ecuaţii a universului (Simultantul). Manual de instrucţiuni privind călătoria în lumea visului, minicurs de fizică cuantică pentru eschimoşi, portal către internetul cosmic, Psihonautica este, în primul rând, o pledoarie pentru restabilirea libertăţii interioare a omului.”
@Curtea Veche
S-a întâmplat într-o atmosferă foarte caldă a ceainăriei de la librăria Cărtureşti în prezenţa autorului. Despre carte au vorbit aplicat Răzvan Mihai Tănase, Angelo Mitchievici şi nu în ultimul rînd Adrian Buz.
A doua lansare a prezentat o cărţulie care încearcă să sintetizeze noile mitologii ale lumii tehnologizate în care trăim de mai bine de un secol, căci a trecut prea mult de la Barthes, nu? regret ca nu am putut ajunge ./.. apoi mi-am dat seama ca nu prea are multa treaba cu Rolland Barthes…
Lansarea are loc azi la Orange Concept Store, lângă magazinul Muzica de pe Victoriei de la ora 18. Vor vorbi Cezaur Paul-Badescu, Laura Albulescu şi Vintilă mihăilescu.
”În 1957, Roland Barthes publica Mitologii, un splendid şi acid portret al societăţii de consum. E momentul să deschidem şi noi bazarul anilor 2000. Sub coordonarea lui Jérôme Garcin, cunoscut scriitor şi om de televiziune din Franţa, 57 de romancieri, filozofi, sociologi, istorici, economişti, psihanalişti (printre care Pascal Bruckner, Gilles Lipovetsky, Bernard Pivot, Georges Vigarello, Catherine Millet, Philippe Sollers, Frédéric Beigbeder, David Le Breton) vorbesc despre câte o „nouă mitologie”. De la iPod la SMS, de la „Fumatul ucide” la plasturele antitabagic, de la 4×4 la Smart, de la trupul dezgolit al lui Emmanuelle Béart la Kate Moss, de la Google la blog, de la Botox la 9/11, de la geanta XXL la instalatorul polonez. Scurt, incisiv şi nonsalant. Pentru că merităm.
@Editura ARt
Au ajuns mai devreme la serviciu, s-au aşezat pe banca din faţa intrării şi au început să privească cum se plimbă grămada de câini prin curte. Dragoş are părul lung şi blond, strâns în coadă cu un elastic negru. Faţa lui e limpede cu trăsături de preot tânar cu barbă, ochi albaştri şi faţă osoasă. Îşi aprinde o ţigară. Stă pe bancă şi se uită la mine cu geanta pe genunchi. Fumează cu patos, trage greu din ţigară cu mişcări lente şi concentrate. După ce inspiră fumul, buzele i se dezlipesc de filtru şi stau alungite parcă cu parere de rău ca mâna se apleacă să scuture scrumul. Stă pierdut în transă, îsi scoate o carte şi începe să citească. Genunchii lui stau lipiţi unul de celalalt. Îl priveşte pe Marcu, intuind că nu e în apele sale. N-a vorbit cu el de când s-au întîlnit în staţia de tramvai.
Marcu era liniştit cu viaţa sa pâna la un punct în care toate lucrurile au început să se distrugă. Pentru că nu există fericire. Există doar câteva momente de fericire aproximată care ne ţin în chingă pentru ca apoi să mergem mai departe.
Erau împreuna însă ea a hotărât sa-l părăsească. O poveste de despărţire ca oricare alta. A înteles-o ajungând la concluzia că relaţia lor era, de ceva timp, un eşec mult prea rece! Şi-au promis un singur lucru în noaptea în care ea s-a întors în celălalt dormitor în care el dormea mărturisindu-i că îl iubeşte şi preferă să fie cu el decât fără el.
”Mi-e mai bine cu tine decât fără tine”, îi spunea plângând pe la orele trei în plină noapte. Iar el a crezut tot ce i-a spus pentru că nu era nimic fals. Pentru că totul era real. Nu era un teatru ieftin. Sau poate că ea nu şi-a dat seama că reacţiona din instinct. Căci de fapt vroia să-l părăsească, însă, printr-o ecuaţie cu atâtea necunoscute nu se putea desprinde. Au făcut dragoste ţinându-se în brate şi în lacrimi. Şi-au promis că o vor lua de la capăt cu vieţile lor însă, acea promisiune s-a destrămat în aer într-o săptîmână. Tot ce a fost între ei îi pare acum un simplu vis. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Toate certurile care nici măcar nu au fost scandaluri ci doar exagerări copilareşti le-a uitat. Credea că o iubeşte din cauză că nu-şi dorea să rămână singur? În final nu a putut face nimic.
A hotărât să fie uman deşi îi era greu să înteleagă. Simţea că lucrurile nu mai merg. Simţea că s-a îndrăgostit de altcineva , chiar sub nasul lui. A renunţat la ea oricât de mult nu ar recunoaşte asta acum.
Toate s-au destrămat, iar ceea ce a urmează împins de alcool şi alte demenţe e o continuă revelaţie şi o pedeapsă pe care trebuie să o îndure alături totul din jur. Prietenii, neprietenii, familia, falsele femei care au stat lângă el, ţelul alături de care stă sensul moral care încă îl mai ghidează.
DAMAGE din 1992 al Louis Malle ar putea fi tradus cu sensul de dereglare (a conştiinţei, îmi permit să adaug). Este penultimul film a marelui regizor francez de până la moartea sa în 1995 realizat după un scenariu inspirat de romanul cu acelaşi nume de Josephine Hart, care, în momentul apariţiei sale a provocat destul scandal în lumea literară britanică . Louis Malle nu a primit, se pare, niciodată atenţia pe care o merita din partea criticii franceze spre deosebire de mult mai bine cotaţii regizori ai noului val,Truffaut, Godard, Rohmer, Chabrol. Filmele lui Malle sunt însă altceva.
Povestea din Damage începe când un marcant membru al parlamentului Stephen Fleming (Jeremy Irons) o întâlneşte pe care Anna Barton (Juliette Binoche), la un cocktail party alături de alţi politicieni. Aceasta îl recunoaşte spunându-i că este tatăl lui Martyn (actualui ei iubit). Din acel moment între cei doi se instituie o bolnavă idilă, deşi el aflase ulterior că aceasta este iubita fiului său, o idilă, am spune fatală. Cu cât află mai multe din trecutul Annei, Stephen cade şi mai adânc în obsesia sa. Faptul că fratele acesteia s-a sinucis în adolescenţă la 15 ani din cauza unei pasiuni incestuoase pentru sora sa şi pentru faptul că un altult s-a putut atinge de ea,un anume Peter, personaj dubios care va reveni întotdeauna alături de ea în postura de prieten sau amant? nu se ştie, pare să-l incite pe Fleming fabricându-şi o stranie dorinţă de a o salva emoţional.
La o cină alături de familiile celor doi iubiţi, mama Annei livrează o remarcă ce taie răsuflarea toturor celor de faţă: “Nu pot să cred că nu te-ai gândit la asta Anna, dar Martyn seamănă foarte mult cu fratele tău…” Chiar după logodnă, cei doi amanţi continuă relaţia secretă petrecând împreună câteva ore pe săptămână. Deşi Anna este mulţumită de această trăire existenţialistă, Stephen refuză ideea. Ba mai mult se gândeşte să-şi părăsească familia, să-i ascundă totul soţiei şi fiului, care speră că îl va ierta după o vreme.
- Ce ai câştiga dacă ai parăsi-o pe soţia ta Ingrid? îl întreabă Anna.
- Pe tine! Te-aş avea pe tine!
- Atunci ai câştiga ceea ce deja ai…
Printr-un ciudat context de împrejurări fiul ajunge în faţa apartamentulului în care aceştia îşi consumau corpurile şi nu în ultimul rând conştiinţa. Şocat de ceea ce a putut surprinde, retrăgându-se în spate pe culoar, printr-un cadru cu care Malle se joacă foarte frumos, nu mai vedem decât imaginea corpului lui Martyn care se prăbuşeşte în gol de la etaj. Malle marşează destul de tenebros pe tema deja specifică zecilor de ani de cinematografie franceză, triunghiul amoros, reuşind prin aportul relevantelor performanţe ale lui Jeremy Irons şi Juliette Binoche să pună în ochii privitorului dezbaterea acesta întunecată despre obsesia pasiunii cu consecinţa sa directă: dereglarea conştiinţei. “Sunt lucruri pe care nu le poţi controla” îi subtilizează tatăl fiului într-un punct cheie al filmului.
“Damage people are dangerous. They know they can survive.” (iar cei care sunt afectaţi de către aceştia sfârşesc întotdeauna cu sufletul diminuat pentru ca legea răului să meargă mai departe şi să-şi împartă lecţiile.)
În final, timpul şterge efectul esenţial al traumei, insă, dereglarea nu dispare, rămîne până când găseşte condiţiile optime pentru a se manifesta din nou. Stephen realizează că Anna era de fapt imaginea femeii pe care el şi-o crease şi nu cea adevărată despre ea, o imagine nu tocmai justă despre realitate. Realitatea este atunci când prin luciditate, nu adăugăm nimic în plus la ea. Ceea ce este în plus este în bună măsură propria noastră ficţiune care ne domină la sfîrşit.
Finalul din Damage aminteşte considerabil în mintea mea de romanul Enigma Otiliei al lui Călinescu şi momentul în care Felix, în timpul războiului se întâlneşte întâmplător cu Pascalopol pe tren şi află că acesta a divorţat de Otilia, fiind acum căsătorită cu un om bogat din Buenos Aires. Fotografia arătată nu mai aduce nimic din ceea ce era odinioara Otilia. <<Femeia era frumuoasă cu linii fine, dar nu era Otilia [ ...] un aer de platitudine feminină stingea totul.>>
Stephen, retras undeva intr-un décor de sătuc francez izolat, meditează la acea iluzie privind o fotografie la scară amplă asemeni unui imens tablou în care se regăseşte atât el împreună cu Martyn, dar semnificativ, Anna, chiar între ei.
“E nevoie de un timp remarcabil de scurt pentru a te retrage din faţa lumii.
Eu am călătorit… până când am ajuns la o viaţă a mea…
Ceea ce ne constituie ca fiinţe este dincolo de puterea noastră de înţelegere Este dincolo de ceea ce înseamnă a şti. Cedăm în faţa iubirii pentru că asta ne oferă un sens al necunoscutului. Nimic nu mai contează atunci când sfîrşitul e aproape.Am mai văzut-o apoi decît o singură dată. Am văzut-o din greşeală intr-un aeroport schimbând direcţia de zbor. Ea nu m-a văzut. Era cu Peter. Ţinea în braţe un copil. Era o femeie obişnuită…”
M-am trezit azi foarte bine dispus pe la 10.30 după o veritabilă noapte cu multe beri şi un pic de dans. Ce mă apucă azi? Îmi vine cheful să-mi reamenajez camera şi evident trec la treabă… Dacă tot am pornit cu asta am zis hai să şi aspir puţin, să şterg praful, să arunc pachetele goale de ţigări, să mut fotoliul, să mut patul unde îi era locul înainte. Pun ozzy să-mi ţină de urât, dau mai tare, şterg parchetul, pun nişte rufe la maşina de spălat. Fac toate astea şi manânc între timp un sandwich.
Totul era gata, mai trebuia doar să sterg puţin geamul şi cam atât, puteam fuma cafeaua liniştit, însă, pe pervaz, într-un colţişor stă de vreo două luni un pui de cactus mai special. Mi l-a adus maică-mea când trecuse prin Bucureşti. ”Vezi şi tu …pune-l într-un ghiveci când îi dau puţin rădăcinile, până atunci, uite, pune-l în paharul ăsta de plastic şi nu uita să-i pui şi apă din când în când. Ai grijă să nu-l ţii prea tare în soarele din geam, că nu îi convine soarele prea mult.”
Zic iritat, ce pisici, mamăă… stau acum să am grijă şi de flori, de parcă nu am destule …
- Dar ce ai de făcut? vii de la muncă şi când îl vezi, îî pui apă…
- Bine mamă. Numai asta o să fac, hai , lasă că vad eu…mama lui de cactus…
Aşa că… cine credeţi că ieşea pe la amiază din casă într-o obişnuită sămbătă de septembrie să cumpere pământ de flori şi un ghiveci? noroc că am mai găsit deschis…nu cred că reuşeam în altă zi…această lucrare…
Intru, cumpăr cele necesare şi mai fac şi o glumă…proastă, o întreb pe vânzătoare:
- Mă scuzaţi, zic, dar toate florile astea sunt de vânzare?
- păi normal, ce credeţi că le ţinem de expoziţie?
- A nu…întrebam şi eu…
Am aflat ce scumpe sunt florile de ghiveci, intre 28 ron şi 50 ron. Orhideea nu ştiu cum era 75 ron. Erau frumuoase.
Ajung acasă şi mă ocup de copilul meu, cactusul…
Iată ce-a ieşit.
ps: teoretic, dacă am grijă de el, aşa o să arate când va fi mare!
-
- crespuscul prin ea
-
- pantof în nisip
-
- lacustre şi case de festival
-
- puntea
-
- pribegi
-
- în cetate
-
- cormoranul ratăcit
-
- bărci spre canal
-
- bărbatul privind peste pod
-
- amurg de unul singur
-
- liniştea
-
- casă cu arşiţă
foto: realizate de elena şi dan
